Home

Aikido este o artă marțială japoneză tradițională, care promovează nonviolența.

În Aikido nu se organizează competiții.

Practicarea Aikido urmăreşte aspecte fizice, psihice, etice şi spirituale. Aikido se practică pentru sănătate, educație, autoapărare, dezvoltare personală. Aikido este un mijloc de educaţie fizică şi morală. Putem obține o stare de bine, relații mai armonioase, rezolvarea unor conflicte.

La antrenamente se dezvoltă calităţile motrice (forţa, rezistenţa, viteza, elasticitatea, coordonarea, echilibrul), se studiază atacurile executate prin prindere sau lovire, fără arme sau cu arme, de către unul sau mai mulţi agresori.

Procedeele specifice Aikido sunt aruncările şi imobilizările, mai puțin loviturile.

Cu ce se deosebește clubul nostru de alte cluburi de Aikido? Prin certificarea internațională de calitate „Aikikai”. Instructorii noștri participă periodic la seminarii de perfecționare în țară și în străinătate cu maeștri internaționali „Aikikai”.

 

Un părinte ne-a trimis un e-mail:

„De cand a inceput fiul meu cel mare sa faca aikido, am descoperit ca acest curs nu este destinat doar copiilor, doar adultilor, doar sportivilor, doar celor ce iubesc artele martiale etc... Aikido este un modus vivendi, nu este un sport exclusivist; am aflat ca de fapt nu e sport. Este o activitate sanatoasa pentru oricine. Aikido nu este costisitor, agresiv, indoctrinant. Aikido nu este obligatoriu, gratie modului in care dvs., Sensei, il promovati. Devine „obligatoriu” moral, sentimental... Eu simt ca avem datoria de onoare sa continuam aikido, pentru ca aikido inseamna seminte de cultura si bun-simt sadite cu simt de raspundere in capsorul copiilor nostri, care trebuie sa isi continue ciclul pentru a deveni ceea ce ne dorim si noi, ca parinti, si dvs., ca instructori: fructul cel mai bun al acestui pamant, omul insusi. Avem placerea de a-l continua. Avem placerea de a-l promova in randul apropiatilor nostri. Ne place ca este acel gen de activitate extrascolara care relaxeaza, nu care incarca o data in plus mintea, sufletul, corpul sau ghiozdanul copilului. Sau daca incarca in vreun fel, totul este pozitiv: disciplina, placere (oboseala cu endorfine), miscare, invataminte, dezvoltarea relatiilor interumane NON-virtuale. Personal apreciez in mod deosebit constanta. Constanta programului, a ideilor promovate, a antrenamentului, a costului (evident, sunt costuri multe de acoperit si stiu ca nu e usor sa „jonglati’’ cu nevoile si dorinta de a pastra un cost suportabil, atractiv, pentru platitori), a locatiei. Aceasta din urma, chiar daca au fost mici fluctuatii de-a lungul timpului, este de apreciat pentru ca ne ajuta pe noi sa ii aducem mai usor pe copii la sala, pentru ca, stim bine toti, e foarte dificil traficul in Bucuresti si ca uneori parintii renunta la a-si da copiii la diverse activitati/cursuri din cauza locatiei. Fiul cel mic, de pilda, a facut dansuri in scoala lui si, in decursul aceluiasi an scolar, s-a mutat sala mai departe de casa de doua ori. O data la cam doua statii de tramvai, apoi la kilometri buni departare. In plus, de la o ora s-a crescut la doua si jumatate de antrenament, in vederea unor concursuri ce vizau performanta. Urmarea? Am fost obligati sa renuntam la curs. Cat tot vorbim de ce ne place la aikido, este tocmai acest lucru: ca nu vizam niste performante uluitoare, niste cupe stralucitoare, niste palmaresuri de invidiat. Ne vedem de treaba, concuram cu noi insine, ne vedem invingatori in fiecare zi, castigam respect si disciplina si suntem, poate, mai ambasadori ai sportului si ai miscarii decat cei care fac asiduu gimnastica sau fotbal de la 3-4 ani. Stati, ca nu am terminat. Imi/ne place foarte mult de echipa cavaler-aikido: Sensei Sabin Dumitrescu, Senpai Aura Dumitrescu si Senpai Robert Dumitrescu, care intrunesc nu numai calitati de lider, de instructor, de organizator, de parinte, ci mai ales calitati umane pe care eu, subsemnata, ca parinte, m-am bucurat foarte mult sa le descopar si sa invat sa mi le dezvolt. Imi mai place ca selectati, fie prin felul dvs. de a fi (asa cum am descris mai sus, deci prin impactul acesta asupra celorlalti parinti), fie prin natura artei martiale practicate in sine, oamenii care vin si RAMAN la sala. Sunt deja un fel de familie. Multora inca nu le stiu numele sau figura. Insa ii simt aproape. Stiu ca pe undeva avem ceva in comun. Ceva bun, ceva solid, ceva ce cam lipseste multor oameni sau societatii noastre in general, in aceste vremuri. Acest liant numit umanitate, compus din respect, bun-simt, conduita, atitudine, disciplina, perseverenta, valori morale, onoare, prietenie, bucurie, generozitate, discretie, harnicie, altruism, fair play, modestie, bunatate, comunicare, echilibru, spirit ludic, umor, intr-ajutorare, moderatie.... etc., etc., acest liant nu se regaseste usor in grupurile din care copiii nostri fac parte si nici nu il mai caut cu disperarea inecatului. Stiu ca a devenit rara avis. Din pacate. Dar „cand Dumnezeu iti inchide o usa, undeva El iti deschide o fereastra”... si fereastra pe care IMI PLACE sa privesc, este Dumkan Dojo, orele cu Sensei, stagiile de aikido, conversatiile de grup sau private de pe Facebook in legatura cu acest subiect. 
Perfect nu e nimeni. Cum spunea si domnisoara de la Ceremonia ceaiului, la Festivalul japonez, e mai frumos sa bei dintr-o ceasca sparta, pentru ca ea are valoarea timpului, e perfecta in imperfectiunea ei, iar noi asa apreciem lucrurile simple si ce conteaza de adevarat. 
Ce nu imi place? Ca nu am timpul necesar sa va asist la fiecare ora – este un spectacol fascinant fiecare antrenament in parte. Ca nu pot eu insami sa fac aikido (din mai multe motive obiective). Ca nu am mai mancat de mult sushi la Festivalul japonez... Ca este foarte incarcat programul fiului cel mare care este la liceu, si nu are cum sa participe mai echilibrat la ore (portionat pe luni si joi, in loc de doua ore joia; insa ce imi place e ca am gasit sprijin si intelegere, ca intotdeauna, la dvs., Sensei, ca el sa vina doar o data pe saptamana pentru aceste doua ore succesive si sa cuprinda si miscare, si meditatii intr-un an greu, premergator admiterii la facultate... Cu engleza nu am reusit aceeasi strategie, asa ca a trebuit sa o suspendam anul acesta. Nu imi place ca au ei prea multe teme de la scoala si iarna vine intunericul mai repede, ca nu pot participa astfel la mai multe intalniri post cursul de aikido din timpul anului scolar, sau macar sa vina in gasca pe jos, iar vara, cand ar putea s-o faca, ei isi doresc foarte mult sa revina la bunici, in vacanta, sa-si recapete energia in libertate si fara program impus, suspendand temporar antrenamentele... Nu imi place ca nu va pot clona si aduce in celelalte spatii unde copiii mei invata, ca sa aiba acelasi drag de si acelasi standard al educatiei... Asta ca sa nu va spun ca oricum nu am plangeri, ca sa nu spun ca totul este OK. Puteti totusi sa va „imbunatatiti’’ activitatea continuand ceea ce ati inceput, avand grija sa ramaneti sanatosi si puternici si sa oferiti mereu acest exemplu bun pentru multe generatii de copii si tineri de acum incolo. Ceea ce stiu ca asa ati fi facut oricum. 
Ce sa imi mai doresc? Oricum nu am adus initial copiii la sala ”sa stie sa se bata”. Cred ca ceva-ceva, prin procedeele invatate si repetate, ar sti ei sa faca in situatii -limita. Nu am vrut sa stimulez niciodata agresivitatea, riposta prin forta fizica, „calitatea” de cel mai tare din parcare la niciunul dintre ei. Poate ca atunci cand i-am adus nu stiam ca prin aikido se incearca rezolvarea conflictului prin aplanarea agresiunii fizice a atacantului, prin protejarea partenerului etc., ca aikido este o cale pacifista etc. Dar si cand am fost constienta de asta, cu atat mai mult mi-am dorit aikido pentru baietii mei si cu atat mai putin ca ei „sa stie sa se bata”. Sa fie capabili sa se apere de agresiunile copiilor de la scoala (sau din parc, anturaj etc.)? Categoric! Dar nu prin violenta, prin aplicarea metodei „dinte pentru dinte”. Ci prin tactica diplomatica, pacifista, prin intarirea respectului de sine, prin increderea in fortele proprii, prin constientizarea binelui si raului si a caii de mijloc, prin comunicare, prin evitarea starilor conflictuale cu inteligenta, nu cu pumnul. Desigur, toti cautam idealul. In particular, orice i se poate intampla oricui. Poate chiar si unui detinator de centura neagra in aikido... Dar cred ca sansele sa fie atacat sau agresat un om pregatit psihic si fizic corespunzator scad o data cu sedimentarea prin antrenamente sustinute a celor mai bune invataminte, atat morale, cat si corporale. De aceea zic: „Mens sana in corpore sano” = Aikido. Ce asteptari am? Sa continue baietii mei cat mai mult timp, cat mai multi ani, acest stil de viata. Sa devina ferventi promotori ai acestuia. Sa isi aminteasca cu drag tot ce au experimentat la aikido. Atat placere, cat si durere, atat efort, cat si distractie. Sa devina adevarati cavaleri! In spaniola unui domn i se spune „caballero” . 
Dupa cum v-am spus, va admir foarte mult tocmai pentru ca ati stiut cum sa faceti acel liant de valori si sa le bagati in capsor si inima tot ce e bun si ce-si poate dori un parinte. Si nu numai. Ati trecut de granita intructor-elev, cel putin in cazul meu, pastrunzand si in universul meu, modelandu-ma si pe mine ca om, ca parinte. Asadar, cum sa-mi mai permit sa va spun eu ce sa faceti? Daca imi va veni, totusi, vreo idee, va voi sugera ulterior. 
ADOR cursul de aikido, VA ADMIR si va doresc sa ramaneti asa sau sa imbunatatiti cum stiti dvs. orice in activitatea aceasta nobila si sa va dea Dumnezeu numai oameni de calitate in jur! 
Doamne, ajuta! Succes in noul an scolar!”